Cum rezolvam problema pacatului?

 

 Cum rezolvam problema pacatului prin marturisire?

Ați experimentat vinovăția care nu vă mai dă liniște până nu scăpați de ceea ce a cauzat-o: păcatul? Problema păcatului este epidemică în ziua de azi, cum a fost dintotdeauna. Nu mă refer la extremele de denaturare când unii oameni pot comite cele mai odioase crime fără mustrări de conștiință. Dacă ești normal, oridecâteori vei greși cu ceva, te vei simți vinovat. Nu este neapărat o chestiune de credință, dar numai prin credință se poate rezolva această stare.

Acum, păcatul atrage după sine consecințe. Consecințe naturale (boli, dependențe, obsesii), consecințe sociale (amenzi, închisoare), consecințe comunitare (retragerea unor drepturi, scoaterea din anumite slujbe și chiar excluderea), dar și spirituale (vinovăție, depresie, comunicarea cu Dumnezeu întreruptă). Tendința umană este să rezolve problema consecințelor și nu în primul rând cele spirituale. Medicina curativă este cea mai căutată și nu doar în sensul medical al cuvântului. Cea preventivă implică cunoaștere, disciplină, abstinență și ascultare, calități nu prea comune în caracterul uman.

Așadar, o persoană vine la duhovnic și dorește să se mărturisească. Este clar că de undeva din adâncul conștiinței, problema spirituală a devenit cea mai acută. Interesant, majoritatea păcatelor pe care le comitem în trăirea de zi cu zi nu vor fi niciodată sancționate de un tribunal omenesc. N-are cum! Ar însemna să intrăm toți la pușcărie deodată. Pe de altă parte, majoritatea păcatelor comise vreodată au rămas ascunse. Ceea ce îl poate face pe un om să se mărturisească este cugetul său sensibil și acesta este cel mai mare har dat cuiva. Să nu mai poți suporta povara păcatului din viața ta, iată ce îi aduce pe oameni la Hristos și la mântuire!

În mod normal, ar trebui să-i oferi sărmanului păcătos un umăr în care să-și ascundă lacrimile și o îmbrățișare caldă ca cea a Domnului! Și facem lucrul acesta cu oricine dorește să se întoarcă la Domnul, călătorind instantaneu, prin credință, la crucea unde devine martor al sacrificiul substiututiv prin care a fost absolvit de pedeapsa veșnică.

De fapt, datoria celui mai mic păcat este atât de colosală încât, dacă ar trebui să plătească omul, toate valorile materiale ale universului nu ar putea echivala această vinovăție, iar prin moartea sa însuși (a omului păcătos), datoria este suficient de mare încât să plătească o veșnicie prin chin și să nu îi achite toate ratele. De aceea a fost nevoie de Domnul Isus. El a putut să achite toată datoria pentru toți oamenii, dar numai datorită faptului că a fost prima și absolut desăvârșita jertfă: chinul și moartea Sa în săptămâna patimilor au fost suficiente.

Până aici totul este scurt și simplu: îi spui păcătosului că Isus Hristos i-a ridicat sarcina păcatelor sale la Calvar, că trebuie să accepte, prin credință, jertfa Mântuitorului și să-L slujească toată viața (credință, pocăință, botezuri, punerea mâinilor, învierea morților, judecata veșnică – adevărurile începătoare din Evrei 6:1-2).

Ce te faci însă atunci când credinciosul convertit, botezat, membru, slujitor, pocăit care va să zică, te trezești cu el la mărturisire. Și acesta este un lucru bun. Problema reputației și imaginii îi duce pe mulți la o fățărnicie mai împietrită decât a nemântuiților. Pe de altă parte ”inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea…” (Ieremia 17:9), așa că până și cei care vin să se mărturisească nu înțeleg sensul acestui act și, din păcate, chiar duhovnicii nu pricep prea bine de ce fac acest lucru. De cele mai multe ori, ei aplică și celor mântuiți de-o viață aceleași clișee ca în cazul oamenilor care se pocăiesc de prima dată. Așa se crează dependența de medicina curativă: durere de cap, piramidon, comprese și iar la bar toată noaptea.

Ceea ce trebuie să înțeleagă un pocăit-păcătos atunci când vine la mărturisirea păcatelor sale este că problema este ceva mai complicată. Duhovnicul trebuie mai întâi să-i stabilească diagnosticul, apoi să-i prezinte pericolele asupra sănătăți și chiar vieții sale prin recidivă, într-un cuvânt să-i facă viața atât de inconfortabilă încât să-i fie groază să mai păcătuiască.

Pentru că iată implicațiile spirituale: problema păcatului se rezolvă la Calvar! Numai la Calvar! La Calvar, păcătosul ajunge prin credință să fie martor al propriei sale execuții, dar în locul său fiind Hristos cel răstignit. Păcătosul vede și înțelege cât de mare a fost datoria sa și cât de odioasă este pedeapsa care a căzut asupra Domnului Isus. Fără această experiență nu este mântuire! Sunt îngrozit când văd cât de ieftin este prezentat actul regenerării spirituale în multe biserici, fără a da timp necredinciosului să înțeleagă profund aceste adevăruri.

Când, însă, deja pocăitul calcă pe alături, și pentru el soluția este tot la Calvar. Dacă păcatul este inadvertent și neintenționat, iertarea este garantată în virtutea aceleiași experiențe pe care am descris-o în cazul noului convertit. Pericolul este că, după o vreme, pocăitului încep să-i placă aventurile păcătoase. El mută centrul de greutate al reabilitării spirituale din zona fricii de Dumnezeu în zona dragostei Sale. Și aici începe dezastrul! Săptămână după săptămână păcat și iar păcat, săptămână după săptămână mărturisire și iar mărturisire

Întrebarea finală este… unde este dragostea în tot acest proces? Este ca și cum ai întreba un chirurg unde îi este dragostea de oameni atunci când taie pacientul, dragostea părintelui atunci când pedepsește copilul sau (cu iz de blasfemie) unde a fost dragostea lui Dumnezeu când a creat iadul. Acest amestec de sentimente, rațiune și principii, indulgență și indolență va distruge multe suflete tratate cu superficialitatea ”du-te în pace, ești iertat(ă)” dar fără să taie infecția.

 

 

Comments are closed.